Vasile Pârvan a văzut lumina zilei pe 28 septembrie 1882, în satul Pechiu, com. Huruieşti, din judeţul Bacău, ca fiu al învăţătorului Andrei Pârvan (1860-1936) şi al Aristiţei (născută Chiriac, 1861 – 1919), nepoata filosofului Vasile Conta (1845 – 1882). A mai avut încă trei surori: Lucreţia, Elvira şi Eugenia. În urma unor neînţelegeri din familie, Aristiţa Pârvan s-a mutat în Bârlad. Condiţiile pecuniare de viaţă l-au îndemnat pe copilul Pârvan să ofere meditaţii altor copii, banii câştigaţi fiind folosiţi pentru întreţinerea familiei. După studiile liceale din această localitate, tânărul Pârvan a urmat cursurile Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, dar şi alţi profesori, l-au îndemnat să meargă la studii în Germania, lucru care s-a şi întâmplat. Aici şi-a susţinut teza de doctorat, intitulată: „Cetăţenia negustorilor din Imperiul Roman”.
Viața
Cel care luptă e mare, cel ce suferă e sfânt.
După reîntoarcerea în ţară, a fost numit director al Muzeului de Antichităţi, profesor la Facultatea de Istorie, iar în 1913, membru al Academiei Române (la vârsta de 31 de ani). În Primul Război Mondial s-a refugiat cu soţia sa, Silvia Cristescu (nepoata academicianului Ion Bogdan), la Iaşi (1916), apoi la Odesa (1917). Aici, în timpul travaliului, soţia şi copilul (fetiţa) au decedat. Reîntors în ţară, a depus o intensă activitate de cercetare, activitate răsplătită cu alese premii naţionale şi internaţionale. În perioada 1921-1922 a devenit vicepreşedintele Academiei Române, iar din 1923 până la finalul vieţii a activat ca secretar general al acestei prestigioase instituţii. Activitatea sa a fost complexă, axată pe istorie, arheologie, epigrafie, eseistică, fiind numit şi „părintele arheologiei moderne din România”. Pe 26 iunie 1927, înainte să împlinească vârsta de 45 de ani, savantul a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul Bellu Ortodox, mai târziu fiind aduse şi oseminte mamei sale.